Lost

Ha! M-am pierdut iar, nici nu e prea greu de crezut. Credeam , stiam ca totul e bine. Dar defapt totul era stricat. Nu.. Am stricat tot. Si ca un om de nimic am fugit de acolo , totul se prabusea si nu vroiam sa cada peretii si tavanul peste mine, i-am lasat sa cada peste ceilalti. Am fugit. Credeam ca e bine, credeam ca o sa fie dupa totul bine. Asteptam in statie orice venea. As fii mers oriunde. Cand esti hoinar si fugi in lume e destul de greu sa iti alegi singur soarta fara sa ai niste pareri pe care sa te bazezi inconditionat. Stateam pe un scaun in spatele masinii , erau inca 2 batrane pierdute prin masina. Nu ma puteam hotara daca ar trebuii sa ma bucur ca am fugit si ca pot sa fac ce vreau sau daca sa plang. Mai mult trageam sa plang , simteam glanda lacrimara cum o fortam sa nu isi de-a drumul . Pana cand ochii mi s-au umplut de lacrimi. Atunci a fost primul moment in care m-am uitat in urma. Erau niste masini, doar niste masini. Niste case , un cer. Acelasi cer.Mi-am sters lacrimile si nu le-am lasat sa curga. Am mers mai departe. Nu ma puteam sa aleg unde sa merg dat fiind ca fugisem puteam merge oriunde. Dar.. era prea greu sa aleg asta. Asa ca aveam 2 variante, sa merg la un film sa stau singura in sala , sa plang in ultimul rand,sau sa ma pierd in multime in parc. Am ales pierdutul in multime, e mult mai bine asa decat sa imi plang singura de mila . Metroul parca nu mai era acelasi. Toti oamenii erau diferiti. Ma uitam la toti oamenii din metrou si imi ziceam "cu siguranta si ei au fugit candva, cu siguranta si ei au trecut prin chestii nasoale,cu siguranta si ei au dezamagit persoane, cu siguranta ca si ei au gresit." Ajung in parc, unde erau atat de multi oameni incat as fii putut sa ma pierd definitiv. Erau atat de multe fete . Cupluri impreuna tinaduse de mana, familii cu copii, prieteni, frati, surori, prietene,caini , toti aveau companie numai eu eram singura ma pierdeam printre ei . Nu stiam ce sa fac, asa ca am inceput sa ma plimb . Eram eu si restul lumii. Uneori ma gandeam , alteori nu. Uneori ii studiam,alteori nici nu ii observam. Am trecut pe langa multi oameni in aceea zi. Erau toti asa fericiti doar eu treceam indiferenta pe langa ei ,bucurandu-ma in taina de fericirea lor. Simteam ca toata viata e a mea doar ca trebuie sa invat sa o stapanesc si sa o traiesc. Imi era dor de toti prietenii, de toata familia, de toti oamenii pe care ii cunosteam si pe care v-a urma sa ii cunosc . Imi era dor de sotul meu pe care o sa il am , de copii mei , de toata viata intreaga imi era dor si de tot restul vietii mele traite. Nu stiam daca o sa am o viata extraordinara sau groaznica. Stiam ca trebuie sa imi urmez calea, fara sa ma clatin si totul v-a fii bine fie ca ma impiedic fie ca alerg. Eram pierduta fara ei toti,ma simteam singura fara ei.Singur nu poti trece nici strada.. dar sa treci singur prin multime. Asa ca am inceput sa merg spre casa.. Drumul era plin de regrete deoarece eu invatasem de mica sa fug.O prietena imi zicea "aha , cand e sa ne certam si sa ne zicem adevaruri in fata tu fugi". Da eu eram persoana care fugea de cele mai multe ori. Eu fugisem de lucrurile care ar fii putut fii foarte importante in viata mea , eu fugeam de parintii mei, eu fugeam de tot ce iubeam si de mine intr-un final. Asa fugisem si de tine , cand totul devenea serios si copilarismele si jocurile se terminau eu plecam. Eu vroiam ca mereu totul sa fie un joc, sa ne jucam mereu, sa radem , sa ne distram. Nu vroiam niciodata sa te vad trist, sa te vad suparat, sa te vad chinuit. Si poate ca asta era din cauza mea pentru ca eu vroiam mereu sa ma joc . Eu eram copilul ala care se juca tot timpul si tu copilul ala care atunci cand venea vremea temelor si le facea dandu-le mare importanta. Fugisem de cele mai importante momente asa ca daca mai fugisem inca odt nu insemna absolut nimic pentru mine. Nu stateam niciodata sa infrunt situatia. Eram asa obosita sa tot fug. Cand am ajuns acasa mi-am dat seama ca nu se prabusise nimic in urma mea . Doar cateva urme lasasem. Niste crapaturi ce nu aveau sa dispara prea curand. Am luat foarfeca , mi-am bagat-o in par. Si am inceput sa plang dramatic , gandindu-ma la tipa din videoclipul lui pink care isi taia parul . MM prea dramatic, dat fiind ca ea la final arata ca dracu. Eu nu aveam sa arat asa, eu aveam sa arat fabulos, cu o tunsoare care avea sa insemne ceva, ceva ce doar eu stiu. Cat despre el fugisem de atatea ori incat nici nu stiam daca asta deja devenise un tic . Tu stateai pe loc , nu te apropiai, nu te indepartai . Eu stateam si ma uitam la tine ca nu faci nimic, asa ca ma apropiam iar. Si iar nu obtineam nimic. Si ma bucuram ca o toanta cand ceilalti erau indragostiti ca si cum eu as fii , "mai bine te-ai preocupa de viata ta sentimentala.. si se uita cu inteles la mine" .Mai bine nu , dat fiind ca e un dezastru si eu fug mereu de dezastre si de tot ce complicat(uneori ma mir cum de nu fug de mine). Asa ca nu aveam sa ma bucur prea curand de ceva ce e al meu. Ma duceam acasa si stateam in pat si ma gandeam cum ar fii daca ai fi aici, cum ar fii daca te-ai uita la mine si doar mi-ai zambii ? Asta ramane o intrebare . Pentru ca totul intre noi e prea subred ca sa fie reparat. "aceasta pagina e plina de greseli, ce alegi sa faci? A: sa o refaci iar, de la inceput B: sa o arunci ". Buna intrebare.